Istoria medievală a confraternităților dominicane rămâne puțin cunoscută din cauza lipsei mărturiilor scrise și mai ales a lipsei monografiilor pe această temă. Baza documentară maghiară, oricât de săracă și eterogenă ar fi ea (28 de “scrisori de binefacere” păstrate sau atestate, o duzină de mențiuni în registrele a două mănăstiri din Transilvania și o singură clauză testamentară), ne permite totuși stabilirea unor repere. Acestea ne arată, pe de o parte, cât de devreme s-au alăturat credincioșii maghiari confraternității ordinului predicatorilor (la începutul anilor 1270), iar pe de altă parte, vorbesc despre expansiunea rapidă a acestei practici religioase în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în urma reformei observante. Mai mult, se pare, că la nivelul fiecărei mănăstiri, admiterea în confraternitate nu se obținea prin plata unei sume de bani, ci era o recompensă pentru donațiile anterioare. Adesea amestecată cu alte recompense spirituale, procesul nu a dus neapărat la producerea unor izvoare scrise specifice, iar prin urmare problema accederii în confraternitatea ordinelor religioase a scăpat în mare măsură privirii istoricilor.